
Soarele nemilos
hotărît să rămînă
mereu la amiază
înfiptă în burta
pămîntului satului
crăpată
cumpăna stă fără umbră
apa uscată freatic
pînă la rădăcinile
încleştate în lutul pustiu
fierbintele curge pe case
alunecă din burlane
la talpa umbrei
ce trage să moară
verdele s-a vopsit în galben
şi a plecat de pe frunze
Ţăranca cu fotele negre
pe călcîie crăpate
aduce ultima apă
puţină, gălbuie
să-încheie păpuşa de lut
plămădită sărac
în coşciugul de lemn
înflorit
purtată pe bocet de moarte
aruncată în malul secat
de sub sălcii
nevinovată
Caloieneeeeee….
"Caloiene,
Ene!
Mă-ta
Te cată,
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă!
Prin pădurea rară,
Cu inima-amară
Şi ea că te plînge,
Cu lacrimi de sînge,
Ioane, Ioane
Caloiane!"
Ploaia se adună deja
în butoaiele cerului
înduplecată.